Unu’ mai (prost)

Pey, a trecut ceva timp de cand nu am mai postat ceva amplu pe aici. Cauzele au fost variate: un majorat, munca, lene.
La majoratul respectiv pot sa spun ca m-am distrat chiar foarte bine. Senzatia a fost de nunta. Un singur lucru m-a impresionat profund. Un anumit personaj pe care eu il detestam complet a reusit sa ma uimeasca. In conditiile date (chef cu majoritatea “dusilor” din oras la care adaugam o cantitate enorma de alcool) el pur si simplu a baut in limitele bunului simt, nu a spart nimic, nu a facut scandal si a plecat printre primii. Probabil prietena lui a reusit sa-l schimbe.
Eu am plecat de la majorat pe la 4:30. Nu am avut cu ce sa ne intoarcem asa ca am apelat la un prieten super de treaba (raman dator!). Va imaginati ce om este daca m-a servit la ora 4:30. Tot respectul. Next day, pentru amandoi… evident work. (si multa cafea)

Pana aici am prezentat update-ul la ce am mai facut eu.

***

Citisem aici la Teleapatic despre cum a simtit el clasa a 9-a. Acum o sa-mi exprim si eu punctul de vedere.
Perioada aia o vad ca prin ceata. Eram total altfel pe atunci, probabil m-am mai maturizat. Ultima banca de la usa, un loc magic. Pur si simplu ne statea bine acolo. Cand intarziam la ora ne uitam prin gaura de la usa si cand profesorul respectiv era intors la tabla, noi saream direct in banca. Atunci priveam liceul cu frica dar si in acelasi timp si cu o infinita curiozitate. Acea perioada a trecut acum. Cum spunea si Teleaptic, acum multi din gasca originala si-au gasit cate o componenta conexa. (inclusiv eu) Atunci faceam multe chestii “de gashca” acum activitatile noastre sunt mai mult individuale.
Ma gandesc cu o usoara nostalgie la acea perioada. Dar totusi nu regret nici starea in care ma aflu acum desi atunci era pur si simplu altceva.

Later edit: nu am recitit ce am scris mai sus asa ca eventualele greseli se scuza din start.

AIR!

Ma uit pe la televizor si deja constat ca nu mai am la ce sa ma uit, de PHP m-am plictisit si nici altceva online nu ma tenteaza la ora asta asa ca o sa iau o decizie inteleapta si o sa ies la aer. Ma urc pe bicicleta si o sa dau o tura. O sa postez diseara rezumatul.

Liceu, cimitir al tinereţii mele…

Am început demersurile pentru cumpărarea domeniului www.bodega-noastra.ro În concluzie, mă mut la adresa nouă în curând. Am experimentat destul pe Blogger şi cred că am reuşit să-mi găsesc un stil. În acest stil vă voi stresa mult timp de acum in colo.

***

Deja şcoala începe să mă enerveze rău. Acest sentiment îl am de când sunt la liceu dar acum se agravează exponenţial. Eu sunt un tip care nu se omoară cu învăţatul dar se menţine în nişte limite auto-impuse. Mi-am revizuit programul de azi şi am rămas şocat: Şcoală de la 8 la 13, meditaţie de la 14:20 la 16:30, teme de la 17 până la 18:30. În ritmul asta o să mă trezesc într-o bună zi că o să ştiu matematică, fizică şi chiar şi biologie. (aşa ceva e inadmisibil!).
Mâine facem poze pentru un certificat care atestă că am făcut 10 clase. Asta presupune să caut costumul, să-mi caut pantofii, să-mi caut maşina de ras, să mă spăl pe cap… Toate aceste chestii mă fac să mă simt fată. Nasol moment! Mă consolez cu gândul că nu mai am mult de stat prin gunoiul ăla de liceu. Dap, am făcut liceul “un gunoi” şi mai am nişte cuvinte pentru buncărul ăla dar presimt că o să fiu “făcut în toate felurile” pentru opiniile mele aşa că am o metodă satanică să scap de aceste “complimente”.
Satanică e metoda, nu eu… eu sunt perfid (cuvânt de ordine pe blog de astăzi în colo).

Citez din George Bacovia. (Puteţi să-i uraţi lui să-i stea “Istoria Literaturii” de George Călinescu în gât, nu mie!):

(Îmi dreg glasul si zbier…)

Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele! -

Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare…
Nimic nu mai vreau -
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare… -

Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

Later edit: A venit mass-ul făgăduit şi nu mai facem poze mâine…

Povestea unei zile de primavara.

Se poate afirma cu cea mai mare siguranta ca a venit primavara. E un lucru cert, o axioma. Simplu fapt ca am renuntat la geaca aia nenorocita e o dovada incontestabila.
De fapt nu am renuntat complet la geaca. Geaca mea credincioasa este in continuare in ghiozdanul pe care il plimb non-stop.

Ca tot mi-am amintit de ghizdan, cred ca e un moment bun sa prezint si eu ce am in el ca sa pun capat oricarei controverse.

Posed: Geaca uzata de primavara (fara captuseala de iarna)
Agenda de la Acom
Caiet “universal” de la Acom
Pix (cheap version)
Carte web-design
Camera foto digitala Canon A430 (4mp, 4x zoom optic)
Acumulatori pentru camera (4 bucati)
Incarcator acumulatori
Card 64mb (in cazul in care nu ajung cele de 512, unul in telefon, unul in camera)
Cablu USB pentru camera
Surubelnita cruce
Surubelnita linie
Patent
Cutter
Banda izolatoare
Ruleta 3m
Adaptor incarcator pentru Nokia N70
Carte de identitate (v2.0 pentru ca v1.0 a fost ratacita)
Hands free Nokia N70
Astazi posed in mod special si un caiet de mate si o culegere (meditatia aia spurcata)

Pentru toti cei ce ma intreaba despre acele pastile, nu e extasy! E Oxacilina! Geez, voi nu ati fost niciodata bolnavi?

Dependenţa

Am fost tăguit de Zuzu să înşir câteva lucrurui de care sunt dependent.

1)Munca, deşi sună extrem de ciudat. Pur si simplu îmi place să mă fac util. Mereu trebuie să am o ocupaţie. îmi place să depun efort in activităţi care îţi dezvoltă o parte a corpului. (preferabil creierul)

2)Prieteni. Nu aş putea trăi fără să am prieteni (excus imaginari)

3)Blog. Am ajuns pur si simplu să fiu dependent de Bodegă! Este singurul lucru pe care îl am la îndemană unde pot să mă exprim liber. Multe aspecte ale vieţi mele nu pot fi expuse decat pe Bodegă. Cred că pur si simplu aş cădea intr-o depresie extremă dacă nu aş mai putea scrie pe blog.

4)Coca-Cola.

5)Camera foto. Niciodată nu pot fi surprins fără câţiva mega-pixeli la mine. Până la urma trăim in Romania, senzaţionalul ne înconjoară. Trebuie să fiu pregătit.

Deşi nu sunt un fan al acestor lepşe pot sa spun ca sunt extrem de curios de ce e dependent Gogu Kaizer, Tugurlan si Ariel

Maraton

Astăzi am fost plecat de acasă 12 ore. Nu mai suport, o vacantă ar fi frumoasă acum. (LOLcim nu a vrut să mă ajute aici)

În câteva cuvinte ce am făcut in cele 12 ore:
-Şcoală :
-Religie
-Fizică
-Franceză
-Sport
-Matematică * 2
-Chimie

-Pauză de masă (două pateuri si o cafea) -Pauza de masa de azi s-a încadrat in “20 minutes preview of my ideal life”, stie EA de ce…

-Fizică * 2

-Job -”Ştratejii” de implementare a sistemelor de calitate (ISO 9001 si ISO 14001)

Pe langa asta se mai adaugă meciul naţionalei si blogging.

Îmi plac zilele astea, simţi cu adevarat că trăieşti. Deşi la final nu prea mai vezi ce scrie pe ecranul alb din faţa ta. Chiar dacă nu garantezi că ceea ce crezi că vezi este ceea ce este in realitate pe ecran, tot este un lucru bun.

Te aduni seara de pe străzi şi îţi expui toate gândurile adunate o zi intreagă într-un loc virtual aflat in faţa milioanelor de utilizatori. Asta e un concept interesant. I love blogging.

Ce rămâne de făcut după o astfel de zi? Evident 6-7 ore de pregătire fizică si psihică pentru încă o zi plină! Good night internet users!

-Şi o poză draguţă pe final-

Deci, linişte! Poza asta e chiar reuşită! Acum aveţi ce să puneţi pe perete in locul tablului cu Tovaraşu’! Vă vorbesc subliminal: O să daţi jos poza lu’ Nea’ Nicu şi o să puneţi poza mea. Şi o să mă idolatrizaţi. Să nu vă prind că nu faceţi aşa!

‘89

Am citit azi in ziarul local (care mă enervează la culme, dar asta e altă poveste) despre generaţia mea. (Cei care işi serbează majoratul anul ăsta)

Oamenii de la acel ziar (puşi pe scandal ca de obicei) au reusit cu mult umor să demonstreze prin metode comuniste că noi suntem dăgeaba. Okey fraţilor, eu sunt dăgeaba. Dar nu puteţi să spuneţi despre toţi din generaţia mea ca sunt dăgeaba. S-au plimbat prin liceul meu şi au luat nişte interviuri de la nişte persoane dăgeaba. Si concluzia lor a fost că suntem toţi dăgeaba. Ah, şi cum am fost eu dăgeaba aşa, am ajuns prin metode revolutionare pe prima pagina a ziarului lor igienic.
Până aici am expus fără să demonstrez de ce, numai ură. Această ură are şi ea o sursă. Nu sunt obligat să explic de ce aş vrea eu să dau foc opiniei voastre cu acel ziar. Dar o să o fac…

Acel articol era scris pur si simplu pentru a umple nişte pagini. Dar asta e ca bonus. Ce m-a scos din sărite e şi mai simplu. Nu vreau să mai aud opinii ale profesorilor cum că noi suntem dăgeaba. Sunt sătul de asta. Probabil cei din generaţia mea vor realiza mai multe decat 90% din profesorii de astăzi. Dar si asta e neelocvent.

Să presupunem că într-adevar suntem o degeneraţie complet inutilă. Toţi cei de vârsta mea sunt nişte pusti răsfăţaţi care se droghează cu Cola, nu ştiu decât internet şi televizor şi nu au de gând niciodată să înveţe. Vinovaţii de aceasta situatie sunt…..extratereştrii….bineînteles! Nu, nu îi învinovăţesc pe cei care ar fi trebuit să îi educe pe cei ca mine. Nu sunt ei de vină. ET e de vină!

Explicaţii: De ce ne drogăm cu cola? Pentru că această băutură reprezintă cam tot ce nu avem noi astăzi din cauza unora care au avut şi au alte concepte.
De ce stăm pe net ca disperaţii? Pentru că acolo avem acces la diverse opinii şi informaţii şi că de acolo putem alege, atât cât ne duce capul, ce e real si ce nu. (ştiu că nu vă convine că pe net găsim chestii complet reale care sfidează clar ce ne învăţaţi voi)

P.S. La mulţi ani tuturor celor care au crescut liber şi care chiar vor face ceva pentru ţara asta.

“Ask not what your country can do for you – ask what you can do for your country …” JFK

Bilantul bodegii dupa 98 de zile de activitate

Consider că a venit timpul să fac un mic bilanţ al activităţii bodegii.

Din punctul meu de vedere, Bodega a fost sinapsa anului 2006 pentru mine. Totul a început acum 6 luni când am decis că e momentul să-mi vărs inspiraţia debordantă in alte locuri decât pe bănci de liceu si statusuri de messenger. Am băgat primele posturi pe Yahoo 360. După primele posturi am aflat de la Godies (ceva mai familiarizat cu noţiunea de blog) că Yahoo 360 pute rau şi că merită să încerc cu Blogger. Mi-a plăcut interfaţa si m-am mutat aici. De atunci… e deja istorie (îmi place clişeul ăsta). La adresa curentă pregatesc sărbătorirea a patru luni.

În vacanţa de iarnă 2006 l-am cooptat pe Lucicanu’ si pe Armaggedon in Bodegă. Am rămas şocat de succesul avut. Au fost momente memorabile in care am învăţat şi eu cam cu se mănâncă bodegeala asta (blogging cum este numit de oamenii normali). Bodega a fost până la urmă mama ideii cu Academia Caţavencu (o să povestesc eu candva aventura asta). După acest eveniment, Lucicanul si cu Arm au luat o mica pauză. Lucicanul este din nou prin blogosferă sub brandul “Teleapatic” iar Arm din ce am auzit de la el pregăteşte o revoluţie in blogosferă. Pe Armaggedon îl sfătuiesc să nu rămână in anonimat pentru că va pierde multe. Are talent considerabil.

Bodega, ca idee, reprezintă pur si simplu ceea ce am vrut înca de la început. În seara în care am creeat acest cont pe Blogger am incercat să caut un loc unde să pot să mă exprim liber. Acest loc a fost ameninţat de mai multe ori si sub diverse forme dar datorită încăpăţânării mele sinucigaşe nu a fost abandonat. Pot să afirm fără mustrări de conştinţa că niciodată nu mi-a trecut prin cap să renunţ la a scrie pe blog. Asta ar fi fost laşitate şi ar fii fost clasată ca alte proiecte regretabile la capitolul “nefinalizat”.

Acum nu pot decât să sper că nu-mi voi nemulţumi niciodată publicul care devine din ce in ce mai numeros şi mai fidel. Pot să promit că voi incerca mai mult să creez conţinut viabil exact aşa cum ştiu, cum sunt şi cum v-am obişnuit, adică: “fără talent dar cu personalitate”…

O idee…

Urasc ziua de joi dar azi a fost mai rau decat toate. Acum m-a lovit o lene criminala. E destul de tarziu si mi-e somn. Dar nu simt nevoia sa dorm. Simt nevoia sa stau in pat fara sa ma gandesc la nimic. De obicei se presupune ca “nu ma gandesc la nimic” e un cliseu si ca e imposibil sa “nu te gandesti la nimic”. Uite, eu acum nu ma gandesc la nimic…scriu ce-mi vine. Scriu ce-mi vine pentru ca nu am nimic de spus gandit inainte. Pur si simplu m-am apucat de postat fara sa am ceva de spus. Vreau sa vad ce iese. Aparent nu iese nimic. A, da…iese ceva. Iese un post total cretin fara utilitate. Probabil daca ati ajuns deja sa cititi pana aici nutriti ideea: “Eu de ce citesc ce zice asta acum? Pot trai linistit toata viata fara sa ma intereseze…”. Winampul asta e cretin, stie ca nu-mi place Dr. Dre si totusi imi baga in casti asa ceva. Acum vreau sa ascult doar R.E.M., Stipe ala ma relaxeaza. Nu stiti cine e Michael Stipe? Intrati pe Google si cautati daca va intereseaza ca eu nu stau acum sa pun link.

“It’s the end of the world as we know it….AND I FEEL FINE!”

Sunt doua versiuni plauzibile care ar putea explica de ce scriu eu acum ce scriu. Chiar trei. Numarul unu ar fii ca am baut prea mult Nestea si am inceput sa latru ca Vadim. Numarul 2 e ca mi-e somn si lene si am avut o zi care nu am invatat nimic. Nu am invatat nimic nou despre mine. (nu ma refer la matematica sau chimie…don’t worry!). Scenariul numarul trei e simplu, nu am ce face si imi insir pe o bucata de monitor toate gandurile pe care nu am avut cui sa le spun azi.

Pentru mine asta e si rolul blogului, am unde sa refulez acele ganduri care spuse in mod clasic nu ar fi intelese de nimeni. Incep sa gandesc rational si asta ma convinge sa inchid acest post. Acest post a fost scris de partea aceea “miserupistica” a Micutului Dadu. Isi rezerva toate drepturile. acum…Dormiti! e tarziu…

Monolog pe blog…

Acum mintea mea este pur si simplu goala. Pur si simplu nu pot sa ma gandesc la nimic si voi scrie despre asta. “ma gandesc la nimic” este o metafora pentru “ma gandesc la tot”. La tot ce a fost, la tot ce am simtit, la tot ce am crezut si la tot ce am visat. Fraza precedenta se incadreaza la “nimic”. La capitolul “tot” se incadrează aceste lucruri: “Este! Simt! Cred! Visez!”

Uneori, există lucruri care pot, pur si simplu, să te facă să zâmbeşti oricât de trist ai fii si oricâte lucruri ai fi pierdut in negura acestei lumi pusti. Dar ce faci cand in aceasta negura pierzi acel motiv care te face sa zambesti? Probabil incerci sa cauti alt lucru care sa-i ia locul. Dar ce faci cand mintea ta refuza sa creada ca acel unic lucru pentru care te trezesti dimineata a disparut? Atunci nu mai poti sa faci nimic si pur si simplu speri. Dar la ce poti sa speri cand tot la ce ai sperat risca sa devina inexistent… Poti sa speri ca sus exista o stea care sa-ti zambeasca exact cand ai nevoie de ea si pe care sa o poti darui. A darui? Asta e probabil scopul existentei noastre pe pamant… Cu cat daruiesti mai mult cu atat primesti mai multa putere pentru a merge mai departe.

Acum nu vreau decat sa daruiesc, sa daruiesc cat mai mult si cat mai valoros. Ce este cel mai valoros pentru mine? evident! Eu! O sa ma daruiesc pe mine…

Uneori pentru a creea ceva minunat ai nevoie doar de un zambet. Nimeni nu cred ca a inclus acest lucru simplu intr-un top al celor mai puternice lucruri. E atat de puternic incat te poate face sa renasti sau sa mori. Ca sa fie si mai periculos, un zambet te poate creea si omorai in acelasi timp. Si asta e extrem de minunat la un zambet, e exact ca un drog, te omoara in singurul mod in care iti face placere: strigand dupa mai mult. Ce fac acum? Pur si simplu strig dupa urmatorul zambet care stiu ca va omori inca o mica parte din mine. Acum se vor trezi cativa sa spuna ca ei nu sunt dependenti de zambete, ce ratati… Ei pur si simplu nici nu isi dau seama ca acesta este purul adevar. Toti suntem dependenti de zambete. Sau cel putin sufletul nostru este. Si in momentul in care sufletul nostru este mort, si noi suntem la fel de morti…

Ce fac acum? Zambesc…

Undeva aruncata prin camera am o carte… Din acea carte acum imi amintesc brusc un rand… Nu il tin minte exact… Caut cu privirea cartea… O vad… Ma duc sa o iau… Caut pagina… O gasesc… Citez:

“Ca intotdeauna enigmele amorului pot fi rezolvate mai usor sau mai greu dupa gradul de afectiune al unuia dintre parteneri. Daca unul dintre parteneri iubeste cu adevarat, despartirea nu e posibila.”

Acesta carte este jurnalul intim al lui Marin Preda.